Sybil. O poveste obișnuită

Prolog

-Ce face draga mea? intrebă mama care intră în cameră cu micul dejun.
Deși era zece dimineata, tot nu am reușit să adorm. Coșmarurile nu încetau iar întrebările mă rodeau pe dinăuntru. Îmi doream să merg afară, să simt atmosfera de iarnă, să simt fulgii de zăpadă cum cad pe fata mea rotundă și roșie de atâta căldură. Dar nu puteam; piciorul mi-o împiedica. Piciorul pe care mi l-am rupt într-un accident de care habar nu am.
-Ți-am făcut clătite, exact așa cum iți place ție, spuse mama zâmbind.
-Mamă, când o să-mi spui?
Mama deveni încordată.
-Draga mea, cred că ar fi mai bine să nu știi nimic. Accidentul ăsta...
-Până acum nu aveam secrete. De ce nu vrei să mentinem asta în continuare?
-Sybil, te rog ascultă-mă! Nu vreau să ne certăm din nou!
Mi-am mutat privirea de la mama mea la fereastră, ținând mâinile încrucișate la piept.
-Sybil...
-Am dreptul, mamă! Am dreptul să știu!
Mama oftă ușor iar apoi plecă. Priveam în continuare fereastra plină de fulgi de zăpadă. Ningea mai furtunos ca niciodată. Ce mult vroiam să-mi amintesc! Haide, Sybil! Amintește-ți!
Îmi chinuiam mintea încercând să obțin ceva ce era imposibil. De multe ori credeam că răutatea este cel mai rău lucru de pe pământ, dar acum îmi dau seama că cel mai rău lucru este să nu știi ce ți se întâmplă. Nu îmi amintesc nimic legat de accident, acel accident pe care mama nu vrea să mi-l povestească. Relația mea cu mama nu mai era la fel; eram mult mai distante una cu cealaltă. Uneori nici nu ne vorbeam. Nu aveam ce; mi-am pierdut încrederea în ea încă de la accident.
Mi-am mutat privirea spre noptieră, unde zăcea o carte cu copertă albastră. Cunoșteam foarte bine această carte, căci mama mea a scris-o în tinerețea ei. Reciteam acel titlu la nesfârșit, încercând să-i înțeleg mesajul: ,,Soarele, luna și al treilea cuvânt". Am încercat de multe ori să scot ceva de la ea în privința acestei cărți, dar ea nici nu vroia să mai audă de cartea asta. Nu înțelegeam de ce a renunțat la pasiunea ei, la meseria de autor. Ea mereu spunea că scrisul a fost pentru ea o pasiune trecătoare. Dar întotdeauna simțeam că nu e așa, că mama ascunde ceva, că ar face orice ca să scrie din nou. Dar ceva o oprea. Ceva ce numai ea știe. Am citit cartea asta de foarte multe ori, constantând că titlul și conținutul cărții nu au nici o legătură.
Am luat cartea în mâini, deschizând la prima pagină. ,,Dedic cartea asta Susanei, o persoană foarte importantă mie" , scria. Cine era Susana? Nu am auzit niciodată de femeia asta! Dar oricât de curioasă eram, știam că oricum nu o să aflu.
Am dat pagina mai departe, ajungând la primul capitol. Cunoșteam cuvintele pe de rost: ,,Înotând prin cer am ajuns în inima ta. Murind prin bombardamente te-am trezit la realitate" .
Am închis cartea brusc iar apoi am pus-o înapoi pe noptieră. ,,Cât mister" mi-am spus eu, refugiindu-mă în lumea digitală a televizorului.
*Acesta este primul capitol. Ce părere aveți?
*Sybil în imagine.